Tonică, veselă, optimistă, ambițioasă. Sunt 4 cuvinte care o descriu perfect pe Elisabeta Lipă, cel mai medaliat sportiv din istoria Jocurilor Olimpice.
“Soare, cald, vară, bărci lungi, ascuțite, ușoare… mi-am zis – Doamne, ce sport o fi ăsta?” Așa a început povestea sportivei Elisabeta Lipă.
Uța, așa cum îi spuneau părinții și bunicii în copilărie și cum îi mai spun și azi apropiații, rememorează “La cină” primii ani de viață, drumul străbătut pe jos ca să meargă la școală, viața la țară și vacanțele superbe pe malul Siretului, emoțiile primului concurs și împărțirea treburilor gospodărești între ea și sora ei.
“Aveam treburile împărțite acasă; sora mea făcea mâncare și curățenie și eu făceam muncile care erau mai grele”.
Născută într-un sat foarte aproape de granița cu Ucraina, Elisabeta Lipă vorbește cu emoție și despre ucrainenii care au fugit în România, din calea războiului.
“Să pleci din casa ta, să-ți pui într-o geantă două haine și actele, să iei drumul pribegiei și să nu știi ce găsesti când te întorci… nici nu vreau să mă gândesc ce e în sufletul acestor oameni.”
Unde își ține trofeele, cât valorează, în bani, un titlu olimpic, cum aflau părinții de performanțele sale, cine i-a dat vestea că este cea mai bună canotoare a Secolului XX, unde și-a cunoscut soțul, povestea celor trei retrageri, emoțiile intonării imnului, dar și care este cel mai importantă medalie din viața Elisabetei Lipă, aflăm “La cină”.
“Cu lacrimi în ochi mi-a zis: mama, nu-i așa că tu și 100 de medalii dacă o să cucerești pe mine mă iubesti cel mai mult?”
