Cafeaua mea

Prin vara lui 2000, când lumea-mi spunea “Bebi” şi mie nu-mi trecea prin cap să mă supăr, am plecat să văd Italia. M-au aşteptat la aeroport prietena mea cea mai bună şi iubitul ei, un italian exprem de simpatic. Italiana mea era numa’ bună de conversaţie, dar o învăţasem singură de prin cărţi şi de la RAI UNO. Aşa că, evident, am gafat din prima.

– Bebi, vuoi un caffe?, mă întreabă italianul.

– Non, perche mi fa male a l’anima, îi răspund eu cu un accent de italiano vero, convinsă de corectitudinea spuselor mele.

Nu şi-au putut abţine râsul şi au izbucnit amândoi ca la un semn. Cu lacrimi am râs şi eu când mi-au explicat că spusesem, de fapt, “nu, pentru că-mi face rău la suflet!” Îmi intrase-n cap că licoarea neagră face rău la inimă (cuore) şi refuzam cu vehemenţă să beau mai mult de o cafea pe zi.

La Roma am prins gustul cafelei de calitate şi sunt vie încă deşi s-a mai întâmplat să beau şi două ceşcuţe într-o zi. Mai ales acolo, în patria ei.

De o săptămână, un aparat care face cafea a fost adus în bucătăria mea. Şi-a  câştigat un loc onorabil şi, de atunci, e salutat cu respect  în fiecare dimineaţă. E maşinăria care-mi face dimineaţa oleacă mai frumoasă. Nu trebuie decât să-i pun capsula, apas un buton şi lichidul negru cu caimac curge-n ceşcuţă. E clar că aşa funcţionează toate aparatele de făcut cafea de când am ieşit şi noi în lume, dar chichirezul aici e cafeaua, nu aparatu’. Am descoperit-o de puţină vreme, dar sunt fan! Lavazza rulz!