Cu o șapcă îndesată pe urechi, băieţelul de vreo doi anişori şi ceva a intrat în salon timid, cu ochii plecaţi, strângând mâna mamei cu forţă de om mare. I-a luat ceva vreme să aibă curaj să privească de jur împrejur la multele femei de acolo.
(“- Oare unde am nimerit? Ce agitaţie! De ce are tanti părul plin de frişcă neagră? Ce scârboşenie! Şi femeia aia de acolo stă cu mâna într-un vas mai mic decât castronul meu din care mananc cereale. Oare de ce a venit să se spele aici doar pe o mână? Ah, stă cu picioarele într-un lighean aşa cum face bunicul când e răcit. Şi-ntr-un colţ, un nene o spală pe o doamnă pe cap. Tati nu-i face asta lu’ mami… Ce ciudat! Mai e o femeie care stă pe un scaun cu jucării rotunde-n păr. Iar în faţa unei oglinzi, o tanti e ciufulită de o alta cu o maşină care face zgomot.”)
De sub șapcă au ieşit la iveală ceva plete uşor cârlionţate şi, noi femeiele din salon, am înteţes imediat că el era cel ce avea programare la coafor, nu maică-sa. Pe locul rămas liber în şirul de trei din faţa oglinzii, mititelul a fost suit cu forţa şi aşezat pe un scaunel pus peste fotoliul cel mare.
(“- Ce-o fi cu ăştia de roiesc în jurul meu ca alibinele? Şi de ce-mi pun pe mine ceva ce seamănă cu pelerina mea de ploaie? Măcar a mea e frumos colorată. Asta e gri şi pun pariu că soarele stă pe cer până spre seară! Ce vor de la mine??? “)
Coaforul şi-a luat foarfeca şi…
(“- Stai, stai, stai! Nu te atingi tu de capul meu. Ce vrei? Stai să plâng puţin ca să atrag atenţia. Uaaaaaaaaaa… Merge! Dar… de ce s-au adunat toate femeile în jurul meu şi de ce mă strigă pe nume? Nu le cunosc, nu sunt de vârsta mea, să mă lase-n pace. Tot mai bine mă împrietenesc cu nenea. Ok, vrei să ne jucăm? Fie! Deşi jocul tău e cam straniu…”)
O primă şuvinţă din părul puştiului s-a rostogolit pe mantaua gri şi s-a răsfirat pe podea. Copilul s-a uitat nedumerit la mămica şi apoi la pleata împrăştiată şi a început, din nou, să plângă. Femeile, mămici ori ba, dar cu un pregnant instinct matern au început să-l cocoloşească.
– Vaaaaaai, ce copil frumooooos…
(“- Spre deosebire de tine…”)
– Eşti aşa de drăguţ, dar ai părul cam mare şi trebuie să-l laşi pe omul ăsta să te tundă.
(“- Dar de ce trebuie să mă şi atingi atunci când îmi vorbeşti?!”)
– Dacă stai să te tundă nenea, primeşti cicolată.
(” – Mama mă iubeşte şi îmi dă ciocolată mereu. Iar tata îmi cumpără jucării mari şi frumoase.”)
– Uite îţi dau şi eu ceva. Vrei să te joci cu peria asta?
(” – Cu ce???? Asta e tâmpită?! Eu sunt băieţel şi vreau să mă joc cu maşinuţe. Cum să fac să mă lase-n pace? Ok, tot omul cu foarfeca îmi e aliat. Hai, prietene, fă ce trebuie să faci ca să plec acasă şi să scap de tălâmbele astea. “)
Încet, încet, puştiul s-a lăsat tuns sub privirile nesăţioase ale femeilor din salon. Momentul maşinii de tuns, piesa de final, n-a ţinut mai mult de 5 secunde pentru că plânsul copilului a acoperit de îndată zgomotul care l-a îngrozit realmente şi episodul a luat sfârşit. A urmat o altă serie de complimente la adresa băieţelului şi liniştea s-a aşternut în salon când puştiul a ieşit pe uşă.
(“- Hai să mă întorc şi să le arunc un zâmbet ştrengăresc. Cu asta le-am cucerit definitiv. Deşi… sper să nu mai fie nevoie să mă întorc în locul ăsta ciudat vreodată.”)
(text republicat)
D’aia aveam eu plete cand eram mic?
Warning: Use of undefined constant ckrating_display_karma - assumed 'ckrating_display_karma' (this will throw an Error in a future version of PHP) in /home/petreanu/public_html/ionelanastase.ro/wp-content/themes/ionela/include/comments.php on line 65
eu zic ca intrebarea care se pune acum e: de ce nu mai am plete acum?! :))
Foarte frumoasă povestire, care mi-a trezit amintirea unui episod din viaţa mea de copil de 4 ani, când extravaganţa unei mame ciudate, s-a finalizat cu realizarea unui permanent, al părului meu, la coaforul de oameni mari. Pentru firul subţire şi fraged al părului meu blond, ca firul de cânepă şi pentru fetiţa cuminte şi ascultătoare, care eram, se lansa un mare supliciu şi o mare uimire. După arsura pielii capului, pe care am simţit-o mult timp, de atunci, a urmat uluirea: de ce se închinau doamnele de acolo, zâmbind totuşi (nu ca la biserică), într-un colţ de gură când treceam eu? A fost prima şi ultima dată când cineva s-a închinat la trecerea mea. Ştiu că am plâns!
si nu v-ati mai facut niciodata permanent! 🙂