Ce înseamnă să trăiești cu un nume care a devenit legendă? Și cine ești dincolo de el?
„Numele nu e un scut. E o responsabilitate.”
Născut în Franța, crescut între culturi, Serge Ioan Celebidache s-a întors în România târziu, după pierderea tatălui.
„La 28 de ani am ajuns în România, pe vremea lui Constantinescu la Președinție, și nu vorbeam un cuvânt de română.”.
„Am refuzat să joc rolul cu șpagă la mijloc. (…) Vă spun un lucru fabulos: mi s-au cerut două Dacii ca să semnez toate actele pentru conacul de la Balotești, al mamei. (…) Treizeci de ani mai târziu, n-am reușit. Mama a murit, conacul s-a dus.”
Și totuși, a rămas la București. Pentru iubire. Pentru familie.
„Eu sunt român de sânge, sută la sută. N-am ce să caut altundeva. Mă simt foarte român.”
La cină, Serge Celebidachi vorbește despre copilărie, despre un tată perceput de lume ca sever, dar cunoscut de fiu dintr-un unghi privilegiat. Vorbește și despre frica ultimilor ani, despre apropierea tăcută.
„Eram atât de speriat că o să plece, încât nu-l lăsam.”
Despre un moment care a rămas suspendat în timp: „S-a uitat la mine, n-am să uit niciodată… a fost prima dată când s-a uitat la mine cu mândrie. Acolo s-a închis totul.”
Despărțirea vine simplu, fără retorică: „După aceea, mama mi-a spus că s-a dus să se culce pentru siestă și i-a zis: Miki va fi ok. Două zile mai târziu, a plecat.”
Din această memorie s-a născut și filmul Cravata galbenă.
„Era tatăl meu. Am avut acces. Am profitat.”
„Am respirat Cravata galbenă”, spune Serge Celebidache — un film despre timp, despre tată și fiu, despre ce rămâne când nu mai e nimic de demonstrat.
