„Mi-am spus atunci: „O să salvez tot Bucureștiul.” Ha-ha, ce vis!”
La 16 ani și-a propus să salveze Bucureștiul. Mulți au zâmbit. El nu s-a oprit.
„Cred că vârsta ne-a ajutat foarte mult să convingem, să deschidem tot felul de uși.”
De peste 20 de ani, Edmond Niculușcă luptă pentru clădirile de patrimoniu, pentru memoria orașului și pentru poveștile care riscă să dispară.
„E un oraș suferind, e un oraș prăfuit, e un oraș care nu-i prietenos cu locuitorii lui. Nici noi n-am fost cu el sau, mă rog, alții înaintea noastră, dar e cadrul în care ni se desfășoară viața.”
„La cină”, Edmond vorbește despre copilărie, despre lipsa tatălui, despre oamenii care i-au schimbat viața și despre încăpățânarea de a crede că un singur om poate schimba un oraș.
„E posibil să fim ultimii martori ai acestui oraș.”
De ce spune că am putea fi ultimii martori ai Bucureștiului pe care îl cunoaștem? Cum a ajuns, încă din adolescență, să convingă oameni maturi să creadă în proiectele lui? De ce a ales Teologia, cum a văzut sistemul din interior și de ce a plecat de la Primăria Capitalei?
„Trăim o epocă a dezbinării, o epocă în care pare că ce ne adună împreună sunt bule extrem de bine delimitate. Sunt conflictele, mai degrabă, scandalurile, poziționările contra a ceva și mai puțin construcția împreună.”
Dar vorbim și despre omul din spatele activității publice: ce înseamnă acasă, cine îl ține în mișcare după două decenii dedicate Bucureștiului și de ce spune că, la 36 de ani, nu are dreptul să se oprească.
O conversație despre memorie, responsabilitate și iubirea pentru un oraș care încă mai poate fi salvat.
