Invitata acestei ediții „La cină” este Oana Carmen Zamfir — jurnalist, voce de radio și un om pentru care microfonul n-a fost niciodată doar un instrument, ci un spațiu pentru adevăr.
Povestea ei începe devreme: la 10 ani, pe scena Teatrului Național, cu o fundă mare în păr și o miză foarte concretă — role pentru ea și o mașină de spălat pentru mama ei. A fost primul contact cu lumina reflectoarelor, dar a fost și începutul unei relații complicate cu expunerea publică. De atunci, drumul a trecut prin radio, televiziune și s-a întors, firesc, la radio — locul în care vocea rămâne esențială.
„Eu vreau să fac radio până mor; vocea nu îmbătrânește niciodată, iar eu am foarte multe povești de spus.”
„La cină” vorbim despre copilărie, familie, mâncarea care te face fericit instant și rețetele care poartă gustul de acasă. Dar conversația coboară și în zone mai incomode. Despre momentele în care nimeni nu te întreabă ce s-a întâmplat, ci toți presupun. Despre agresiune, limite clare și curajul de a spune „nu”. Despre valul de judecăți online și despre cei care rămân să-l ducă mai departe — mama care citește, suferă și tace.
„Mai greu i-a fost mamei mele care se uita pe internet și vedea cum eram înjurată și facută în fel si chip și punea la suflet.”
Discutăm despre jurnalism într-o lume schimbată de inteligența artificială, despre încredere, responsabilitate și riscul de a fi prea deschis într-un spațiu public care nu iartă ușor. Despre râs ca mecanism de apărare, despre plâns și despre fragilitatea pe care alegi, uneori, să o expui tocmai pentru că alții să nu se mai simtă singuri.
„Sunt multe femei agresate care au trecut prin lucruri mult mai urâte și mai grave decăt ce am trait eu. (…) Dacă tu ai văzut că prietenul tâu o lovește pe iubita lui, de ce n-ai făcut nimic? (…) A încercat să mă îmbrațișeze cu forța; i-am spus nu, te rog oprește-te, dă-te la o parte; m-am urcat într-un taxi și am plecat rapid acasă.”
Aceasta nu este o confesiune și nici un interviu clasic. Este o conversație calmă, sinceră, cu întrebări care nu grăbesc răspunsurile și cu tăceri care spun la fel de mult ca vorbele.
„Știi că nu m-a întrebat nimeni niciodată ce s-a întâmplat atunci? Toată lumea a pornit de la premisa că eu nu știam cine e Marian Munteanu.”
Oana Zamfir, La cină. Un dialog despre voce, memorie și adevăr — spus fără grabă și fără ocolișuri.
