Lacrimi la muzeu

Am fost duşi să plantăm nişte arpagic. Gândindu-ne la cei bolnavi şi bătrâni din lagăr am început să înfundăm arpagic în buzunare şi în sân si am fost surprinşi de acest indivit Fecioru. Ne-a aşezat pe toţi trei în genunchi. Fiecare am fost puşi să mâncăm tot ce avem în faţă. Unul dintre noi nu a reusit sa termine. Stătea în genunchi, l-a trântit la pământ cu o lovitura de pumn şi apoi l-a calcat cu cizmele. Nu i se mai vedeau nici ochii, nici gura, nici nimic. (…) Citeai în privirea lui satisfacţia atunci cand vedea sange” – este marturia care te cutremura. Marturia unui detinut politic. Sunt vorbele care, alaturi de multe altele, mi-au ramas in minte dupa ce l-am avut pe acest barbat invitat intr-o emisiune. Iertase, dar nu uitase!

Octavian Bjoza, presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici, mi-a spus, demn, ca l-a iertat pe calau.

Anul acesta am ajuns la Sighet, la Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei. Am vizitat muzeul cu vorbele acestui senior in minte.

Încă de la intrare, Adela, o tânără-ghid, preia grupurile de turiști și le face turul muzeului vorbind documentat despre ce s-a întâmplat acolo. Ii place ce face si stie totul despre primul muzeu de acest fel din Europa.

Turiștii văd, la intrarea in muzeu, harta cu inchisorile comuniste. Sunt atat de multe ca nu le poti numara…

Am fost curioasa sa aflu, de la inceput, daca seful inchisorii a fost judecat si condamnat.

Directorul inchisorii a fost Vasile Ciolpan, mort in 2004. Nu a fost judecat, nu a fost condamnat, dimpotriva a fost decorat de presedintele Emil Constantinescu.

Alexandru Satmari, ofiterul de contrainformatii de la penitenciarul Sighet, a murit in urma cu 9 ani, in 2007. El era cu constiinta curata, desi nenorocise atatea vieti…

Au murit, asadar, inainte sa-si primeasca pedepsele pentru orori comise asupra semenilor. Si nu au fost aruncaţi in groapa comuna ca aceia care au murit si din cauza mâniei lor. Ei au fost ingropati crestineste…

Inainte sa ajung eu la Memorial, fusese acolo unul dintre detinutii supravietuitori: Ioan Ilban, fost detinut politc la Sighet.

– Vine in fiecare zi si ne saluta. Sta in apropiere si, cand iese la plimbare, trece pe aici sa spuna “buna ziua”! – ne povesteste Adela. Daca veneati acum 5 minute, il gaseati aici.

Mi-ar fi placut mult sa-l cunosc. Mă tot intreb ce este in sufletul acestui om care isi revede, zilnic, locul torturii din tinerete. A scapat, a supravietuit si pastreaza vii amintirile unei perioade crunte.

La Sighet sunt 98 de celule dispuse pe doua etaje, transformate de ani buni in incaperi cu amintiri, fotografii, obiecte personale ale fostilor detinuti. M-a marcat un desen facut cu sange… (ultima fotografie)

Fiecare celula e o camera de muzeu. Unele sunt pastrate aproape intacte, cu zeghe, lacate si vase ruginite in care mancau detinutii. Mancarea venea cu un lift si era dusa in celule in conditii insalubre.

Detinutii aveau voie sa iasa in curtea puscariei doar de doua ori pe luna. Era, probabil, incercarea sefilor inchisorii de a pastra aparentele omeniei… nu am inteles, insa, in fata cui!

Primii detinuti ai inchisorii de la Sighet au fost cativa studenți si elevi. Doi ani mai tarziu, au fost aduși la puscarie peste o sută de demnitari romani: politicieni, foști miniștri, academicieni, economiști, istorici, militari, unii dintre ei condamnați la pedepse grele, alții au ajuns la penitenciar fara sa fie macar judecati.

Printre ei, Iuliu Maniu. Pe certificatul de deces al lui Iuliu Maniu scre clar: fara ocupatie! Este, alaturi de obiectele de tortura si celulele mici si intunecate, unul dintre lucrurile care socheaza la muzeu. Dovada incercarii de a ne inocula in minte o istorie falsa!

Detinutii ajungeau la inchisoare in miez de noapte, batuti si infometati, habar nu aveau unde erau aruncati si inchisi, cei mai multi dintre ei pana la moarte. Erau torturati si batjocoriti.

Sunt camere speciale de tortura cu obiecte pe care n-as vrea sa le descriu eu aici… Nici n-as putea. Camera neagra, o celula de tip carcera unde detinutii stateau legati (de parca ar fi putut sa fuga…) era locul unde erau tinuti inainte sa fie anchetati.

54 de detinuti, din cei 200 inchisi, nu au rezistat tratamentelor inumane. Au fost ingropati in Cimitirul Saracilor, in gropi anonime.

Pleci de la Memorial cu o durere in suflet… Informatiile crunte te lovesc si dor. Adela mi-a spus ca, in special, strainii sunt cei care pleaca inlacrimati din Memorial.

5 comentarii

  1. Am fost la Sighet in decembrie 2014, eram in concediu in Maramures.
    In a doua sau a treia zi, am fost la Sighet, loc pe care mi-am dorit tare mult sa-l vad. Imediat dupa ’90, am citit ‘Inchisoarea noastra cea de toate zilele’, din care am aflat cu adevarat ce facusera comunistii si abia in 2014 am reusit s-ajung acolo..
    Din pacate, am vazut doar parterul muzeului.
    Mi s-a facut rau fizic, mi s-a facut rusine de grozaviile pe care poate omul sa i le faca altui semen, imi venea sa urlu de neputinta..
    Am coborat in curtea interioara unde am plans si mi-am cerut iertare celor care au fost acolo.
    Restul concediului a fost atat de dificil, entru ca de fiecare data cand beam o gura de apa sau mancam ceva, gandul imi fugea acolo.
    Si acum, scriind despre Sighet, mi se pune un nod in gat.
    Toate bune!

    • Adevarul e ca este musai sa vizitezi muzeul acesta daca esti prin zona…

  2. @Ionela: ce păcat că te risipești pe la Rtv! M-a emoționat mult textul tău deși am văzut tot Memorialul durerii, deși l-am cunoscut pe dl Bjoza, deși am citit o gràmada despre subiect. Scrii fără “figuri”, natural și aerisit chiar și despre subiecte dramatice. E mare lucru

  3. Si eu am fost anul acesta si vreau sa spun ca si mie mi-a plăcut dar in același timp îmi era foca de locurile alea si cum trăiau deținuți si ce se întâmpla in perioada aia

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.