Uliţa unde dai mâna cu moartea

De cum intri pe ulita seropzitivilor din cartierul vrancean Modruzeni, intalnesti copii condamnati din faşă la moarte, dar si adolescenti respinsi de societate pentru ca sunt infectati cu HIV. Au primit la pachet cu virusul si stigmatul rusinii. Nu merg la scoala, nu au parte de medici sau de prieteni si se inmultesc intre ei sau chiar cu cei sanatosi.

CEI CARE MOR DEVIN INGERI

Pe ulita, la cativa metri de grupul de fotbalisti, un mititel negricios ma intampina. El nu se joaca alaturi de ceilalti.
„Tanti, de ce ai venit aici?“ Blocaj. Sa-i spun ca am venit sa scriu despre ei ca sunt bolnavi? Nu pot! Cum sa-i explic?! „Ma plimb!“, zic. (Halal explicatie pentru un jurnalist!) E doar o mana de om… El ridica din umeri si musca mai departe din sfecla murdara pe care o are in mana. Asta in timp ce-mi sopteste – „ii dulci“! (ah,graiul moldovenesc…) Ii zambesc, dar ceva din interior imi spune – de ce si el?! El ce vina are?!

Un alt copil imi spune: „sa nu nu fii trista, o sa ne transformam in ingeri!“ – asa le-a explicat o asistenta. „Oamenii nu mor, ei se transforma in ceva mai frumos“. Am zambit amar. Un alt copil stie ca va muri, dar se va duce intr-o lume mai buna, acolo unde nu va mai avea de luptat cu inversunarea colegilor de clasa. Cei care au ajuns la varsta la care pricep, sunt resemnati, dar se tem teribil de ziua cand inima lor va inceta sa mai bata. Ceilalti, cred povestea cu ingerii.

SSSSSSSSSST, AM SIDA!

Primii doi pasi pe ulita seropozitivilor, primul refuz. „Nu vreau sa vorbesc despre asta…“ Mi-au inchis poarta in nas! Erau trei – mama, tata si un bebelus. Toti trei bolnavi. Nu-i nimic, imi zic! Mai incerc. Nu e primul refuz din viata mea. Cineva trebuie sa vorbeasca despre asta. Mai merg oleaca. Alta casa, fara gard, cu o buda infecta la intrare si niste rufe pe sarme la fel de murdare cum au fost si inainte de a fi date prin apa fara detergent. Un mosneag, la vreo 70 de ani, fara dinti, ma repede: „Nu vreau sa apara nepotii mei la ziar, sa rada toata tara de ei“. Ii explic ca puterea exemplului ii poate face pe altii sa fie mai atenti, ca… Nici nu vrea sa auda! Il intreb daca stie ce e ala prezervativ. Nu-mi raspunde. Ba chiar ma priveste indignat. Mai tarziu am inteles de ce. Dar se gandeste ca eu – fata asta inalta si slaba – nu-i pot ajuta cu nimic pe nepotii sai deja infectati. Cumva are dreptate. Alt refuz. Ma mai duc la o femeie care imi povesteste despre fata ei, infectata cu HIV. Ma baga in curte sa nu ne vada vecinii si purtam un dialog scurt.
– Are atata nevoie de iubire… Si acum are parte. S-a casatorit cu un baiat din sat. Nu mai vorbeste cu nimeni, nu mai vrea sa manance. Va dati seama ce e in sufletul meu… E doar vina mea! Dar cand e el acasa parca mai zambeste putin.
– Baiatul e si el infectat?
– Nu, el nu e.
– Dar stie despre ea?
– Da. A spus ca si daca mai traieste doar trei luni, el vrea sa traiasca cu Dana! Au facut si un copil. M-am rugat sa nu fie si el bolnav, dar Dumnezeu nu mi-a ascultat ruga.
Nici ea nu vrea spuna mai mult de atat. Doar nu e motiv de mandrie. Fata ei a renuntat la scoala dupa ce o colega a jignit-o. Devenise bataia de joc a celorlalti copii. A renuntat la studii pentru ca nu mai putea sa vada privirile rautacioase ale celor de varsta ei mai norocosi, s-a casatorit cu un coleg de suferinta si a adus pe lume un bebelus. Acum, toti trei petrec mult timp prin spitale unde fac un tratament greoi pentru intarirea organismului. Nu le-a explicat nimeni inainte cum sa faca sa nu mai condamne din fasa un alt suflet la suferinta.
(…)
Aproape ca imi vine sa renunt. Dar… pe ulita trece un barbat pe o bicicleta. Aflu ca acum 8 ani i-a murit copilul infectat. El vrea sa vorbeasca. Nu vrea sa mai moara oameni de SIDA. Isi opreste cu greu lacrimile care i-au invadat fata. Vrea sa vorbeasca, dar nu poate. E prea dureroasa amintirea. Baiatul lui nu mai e. Si ma duce la o alta casa, la o fata infectata, Maria. O tanara de 19 ani care isi gaseste forta sa vorbeasca. Iubeste un barbat din acelasi cartier, la fel de bolnav ca si ea. Nimeni nu a putut sa-i interzica drepxul la iubire, drepxul la viata. Acum doi ani a adus pe lume un copil despre care medicii spun ca este sanatos. Un caz fericit, se poate spune. Vrea sa mai traiasca macar cat sa-si vada micutul la scoala… „Dumnezeu decide“, imi spune ea! Divinitatea e singura lor alinare. Boala nu le-a afectat doar organismul, ci si viata sociala. Maria si-ar fi dorit sa fie medic sa poata salva vieti, dar nu stie carte. N-a invatat. Tot din cauza maladiei necrutatoare.

MODRUZENI – POLUL SIDA

Între anii 1989 – 1994, 73 de oameni au fost dignosticati in cartierul Modruzeni cu HIV/SIDA. Un „accident epidemiologic“, asa cum au declarat autoritatile de la Directia de Sanatate Publica din Vrancea, care a facut ca azi sa mai traiasca doar 41 dintre ei (un pic mai mult de jumatate). Numarul seropozitivilor a inceput sa creasca, mai ales dupa ce s-au nascut primii urmasi ai celor infectati. Vinovatul moral este, in opinia lor, sistemul sanitar. Virusul a inceput sa se transmita de la parinti la copii, pentru ca bolnavii, sfidand boala, vor sa-si traiasca viata normal, sa iubeasca si sa aduca pe lume copii. Traiesc in saracie si ignoranta si cu o teama teribila de moarte, dar educatia sexuala lipseste. Mai mult, religia penticostala, religie careia ii apartine mare parte din colectivitatea din Modruzeni, nu permite folosirea prezervativului.
La Modruzeni traieste cea mai mare comunitate de seropozitivi din Moldova si judetul Vrancea arunca asupra hartii HIV/SIDA o pata neagra. Bolnavii lupta an de an cu maladia si mai ales cu discriminarea, cu ura semenilor sanatosi. Dramele se tin lant si putini sunt cei care pot sa vorbeasca despre boala necrutatoare. Doar din cand in cand vin aici oameni platiti sa faca educatie la tara, dar odata ce au trecut pragul ghetoului de la marginea orasului Marasesti, nu se mai intorc. „Le este si lor teama“, imi spune o femeie. N-am indraznit sa o mai intreb daca este si ea infectata. Si, probabil ca nu mi-ar fi spus adevarul, daca era pe lista seropozitivilor.

CONDAMNATI DE SOARTA. SI DE SEMENI

De mai bine de 18 ani, localnicii bolnavi au un nume: „tigani sidosi“, nume dat, de cele mai multe ori, de cei din jurul lor. Copiii nu pot merge linistiti la scoala sau la medic si, uneori, nici la magazinele din cartier fara sa fie aratati cu degetul. In fiecare an mai moare un seropozitiv. Medicii spun ca uneori bolnavii nu mor doar din cauza virusului HIV, ci si din cauza complicatiilor survenite si a intolerantei la medicamente. Cei afectati se imbolnavesc adesea de pneumonie, tuberculoza sau cancer. Unoeri, renunta la medicamente, la tratamentul antiretroviral specific si isi diminueaza singuri durata de viata. „In fond, pana la urma tot vor muri“, isi spun cei mai multi. Faza terminala este cumplita. La inceput infectia cu HIV nu prezinta niciun fel de simpxome. Cu timpul insa, organismul pierde capacitatea de rezistenta chiar in fata unei boli infectioase comune. Infectiile oportuniste, survenite pe fond de imunitate scazuta, constituie caracteristicile de baza ale sindromului de imunodeficienta dobandita – SIDA.
In absenta unui tratament, evolutia de la infectare pana la aparitia bolii SIDA este, in general, intre 8-13 ani. Durata supravietuirii dupa instalarea bolii variaza, in absenta tratamentului, de la 9 luni la 2 ani. Aceasta perioada poate fi prelungita in conditiile unui tratament adecvat si sustinut cu medicatia specifica.
Unii bolnavii ajung sa fie abandonati de familie ca sa nu mai fie o gura in plus de hranit la masa. „De unde bani?“ Cei aproximativ 700 de lei pe care-i primesc ca pensie pentru persoana cu handicap sever nu sunt de ajuns. Cei mai multi, insa, nu vor bani in plus, ci doar drepxul de a trai demn. Sunt stigmatii din comunitatea de la Modruzeni.Cei dupa care medicii sterg clanta usii cu spirt. Cei pe care profesorii nu-i vor la scoala. Cei pe care comerciantii nu-i vor in magazinele lor. Dar cei care nu au nicio vina ca s-au nascut asa.

O SERINGA NENOROCITA

Povestea contaminarii e doar una in cartierul Modruzeni din Marasesti. O poveste pe care o repeta oricine accepxa sa spuna trei vorbe despre sida. Cu ani in urma, un vaccin cu o singura seringa a fost facut mai multor persoane de catre o asistenta care a fugit din oras ca sa nu fie linsata. „Venea o femeie si noi ne strangeam toate intr-un loc cu copiii. Ii vaccina cu aceeasi seringa. Cu un ac, trecea de la unul la altul“ – ne povesteste o mamica, o femeie care isi plange copilul mort de trei ani. Cu toate ca bunicii, parintii si acum copiii pun multe intrebari, oficial nimeni nu le-a spus nimic concret. La 18 ani de la depistarea focarului, nimeni nu-i ia in serios. Ei cred in continuare povestea care circula pe ulita. Multitudinea de cazuri nu se explica, dar neglijenta in nesterilizarea instrumentelor ramane principala cauza a transmiterii virusului HIV. Cand ajung in fata unui medic, pun aceeasi intrebare – „Se trateaza SIDA?“, iar doctorii incearca sa le explice fara sa-i sperie. De fapt, de multe ori le ascund adevarul ca sa le lase o speranta pentru viata.
Ma tot intreb ce blestem s-a abatut asupra acestui colt de oras. Zeci de oameni infectati pe o singura ulita. Prea mult pentru o zi. Ma urc in masina si citesc pana la Bucuresti. Un roman de dragoste. Ca sa uit…

PS: articol publicat in 2008, in Q Magazine.

1 comentariu

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.