La intrarea in sat, spre noi venea o caruta. Inainta, trasa de un cal, prin apa de juma’ de metru, pe ulita din Vadu Rosca. Ne-am tras cablurile de transmisiuni din calea calului chinuit de greutatea ce-o tragea in haturi si asteptam, cuminti, pe margine. In caruta erau doi barbati, doua femei, un copil, multe bagaje in pungi de rafie, covoare pline de apa si ceva mobila salvata. Abia la un metru distanta am observat ca unul dintre barbati statea rasturnat in caruta, cu mainile in sus, incercand, parca, sa apuce ceva. Cauta, probabil, ceva salvator inainte sa moara. Apa il umflase deja. Imaginea batranului mort din cauza apelor revarsate m-a urmarit multa vreme. M-am tot intrebat cum i-a fost sfarsitul. Mergand prin sat, in aceeasi zi, am mai vazut un cadavru plutind. Nu pun la socolteala lesurile animaleleor… Am vazut case daramandu-se in fata noastra, am vazut batrani care refuzau sa plece din odai chiar somati de jandarmi, copii speriati, am vazut disperare si teama pe chipul oamenilor, am trait drame alaturi de ei… Ne-a fost si noua frica in vara lui 2005 cand totul in jur duhnea a moarte. Ne era dor de casa pentru ca am stat acolo aproape trei saptamani. Uzi, murdari si, de cele mai multe ori, flamanzi in timpul zilei. Dar multumiti de munca noastra. Dupa o zi de munca, nu ne culcam pana nu vedeam observatorul in reluare. Timp in care consumam toata ciocolata din mini-barul hotelului. Iar cand redactorul sef a vrut sa ne inlocuiasca, am ripostat. Eram reporteri, ce naiba?! N-am fugit la greu! 
Azi, cand Romania e din nou sub ape, imi revin in minte imaginile de la inundatiile din 2005. Primele la care am participat. Fiecare ograda inundata avea povestea ei. Zeci de morti la final. Pe cativa i-am vazut…
Imi amintesc si aplauzele din redactie la intoarcere…
