Sunt seri în care masa nu mai e doar despre mâncare, e despre adevăr.
„La Cină”, o avem invitată pe Eugenia Șerban — actriță, mamă, femeie care a trăit mult și dincolo de scenă. Povestea ei începe într-un București plin de posibilități, continuă cu adolescența rebelă – rock, libertate, dorința de a ieși din tipare și ajunge în culisele unei meserii dure, unde succesul nu vine niciodată ușor.
„-Tu ești persoana care a refuzat prima ediție Playboy și a acceptat un rol de nuditate.
-Un rol de lesbiană, pentru prima dată în România. (…) A fost primul, singurul și ultimul rol de nuditate pe care l-am acceptat în meseria mea.”
La începuturi, dormea într-o cabină de machiaj. Astăzi, a adunat roluri, aplauze și o viață care nu încape într-un scenariu. Pentru că dincolo de lumină, există alegeri grele, controverse, întrebări fără un răspuns simplu.
„Am învățat să mă uit în oglindă și să mă iubesc.”
Unde se termină arta și unde începe compromisul? Te ajută frumusețea sau, uneori, te încurcă? Și cât de mult te costă, de fapt, drumul spre tine? Primi toate aceste răspunsuri „La cină”.
Este și o poveste despre maternitate, una începută devreme, dusă cu forță și încăpățânare, despre decizia de a merge mai departe singură, despre iubire, vină și încercarea de a înțelege lucruri care nu au explicații ușoare, despre momente în care viața te pune în fața unor lupte pe care nu le alegi, dar pe care trebuie să le duci.
Eugenia Șerban vorbește deschis despre una dintre cele mai grele încercări: lupta cu dependența de droguri în propria familie, despre judecata lumii, despre puterea de a nu te ascunde.
„Relația cu fiul meu a fost zdruncinată de lupta asta cu drogurile. (…) Eu am obținut un ordin de protecție împotriva propriului copil. (…) Dar am rămas prieteni si mama lui. Și nu am să încetez să lupt și să-l văd foarte bine, până cănd n-o sa mai fiu. (…) Îmi era frică ca nu cumva să pierd lupta cu viața și să-l las singur. „
Și, poate cel mai personal capitol: întâlnirea cu cancerul. Tăcerea de la început, frica și curajul de a merge mai departe.
„Fiul meu s-a uitat la mine, i-au țâșnit lacrimile și a plecat din casă; s-a întors după o oră și mi-a zis doar atât: dacă și tu îndrăznești să pleci, pentru că tatăl lui nu mai era de câțiva ani buni, viața mea nu va mai avea niciun sens pe lumea asta. „
Cum te schimbă o astfel de experiență? Te apropii de viață… sau de gândul morții? Și cum înveți, până la urmă, să trăiești fără să negociezi cu frica? Este o conversație despre limite și despre cum le depășești, despre cădere și reconstrucție, despre cine rămâi după ce treci prin toate. Pentru că, uneori, cele mai grele roluri nu se aplaudă, se trăiesc.
