„Ieșind acolo, îți strigă numele, îți arată drapelul, 25.000 de oameni te aplaudă, milioane se uită de acasă… te simți ca o furnică sau ca un gladiator într-o arenă și este înfricoșător, dar în același timp simți că trăiești cu adevărat.”
La doar 22 de ani, David Popovici are medalii, recorduri, are așteptări și are admirația unei țări întregi. Dar ce se află dincolo de toate acestea?
„În timp ce respiram, deci totul se întâmpla foarte repede, spuneam: Nu are cum să câștige americanul. Oamenii ăștia câștigă întotdeauna, câștigă de când sunt eu mic. Trebuie să câștig și eu odată. Adică hai, România, come on! (…) Cu mândrie, reprezint și România.”
România îl vede pe podium. Noi am vrut să-l cunoaștem și atunci când coboară de pe el.
„Ca orice relație interumană, trebuie să investești în ea. Investesc timp în ea, și dragoste, și tot ce trebuie. Și e bine, într-un final. (…) Sunt foarte mulțumit de viața mea.”
„La cină” vorbim despre copilul care a intrat în bazin la 4 ani, de nevoie, despre prețul performanței, despre succes, eșec, frică, bani, iubire, prietenie și despre România văzută prin ochii celui mai valoros sportiv al generației sale.
„Îmi țin medaliile în niște cutii transparente, încăpătoare.”
Câte medalii are și unde le ține? Ce gândește cu 30 de secunde înainte de startul unei finale? A vrut vreodată să renunțe? Ce l-a costat performanța? Și ce urmează după ce ai cucerit aurul olimpic? Ce mai urmează după ce ai ajuns în vârf?
„Ajunsesem să mă simt destul de gol pe dinăuntru. Ajunsesem să mă simt de parcă am terminat jocul. (…) Antrenorul meu mereu mi-a spus să nu las succesul să mi se urce la cap și nici eșecul să-mi coboare la inimă. (…) Sincer, ce m-a ajutat cel mai mult să rămân cu picioarele pe pământ au fost oamenii mei: părinții mei, iubita mea, antrenorii mei.”
O conversație sinceră cu un campion care a învățat să înoate înainte să învețe ce înseamnă celebritatea. O întâlnire rară cu un tânăr excepțional, care încearcă să rămână un om normal într-o viață deloc banală.
