Acasă

– Bucuroşi de oaspeţi? – spun în faţa interfonului, în loc de de bună ziua.

– Da’ cum… – îl aud pe tata care deschide uşa de la intrarea în scară înainte să-şi termine vorba. Urc scările în fugă ca-n copilărie. N-apuc să sun pentru că uşa e larg deschisă şi-n prag mă primesc mama şi tata. Un pic mai bătrâni decât acum două luni când i-am văzut. Mama încearcă să-şi ascundă un rid de pe gât cu un şirag de mărgele cumpărat de mine din străinătate, iar tata, din cauza căldurii, poartă doar un maiou si pantaloni scurti. Îmi potolesc cu greu lacrimile care stau să se prăvălească  la gândul că părinţii mei sunt tot mai bătrâni.

– Da’ şi mai faşi, fetiţo? Noroc cî ti mai videm la televizor că altfel am înnebuni di dor… Ai vrut sî ni faşi o surpriză? Apăi, ţi-a ieşit! – îmi zice tata în timp ce-i aplic două ştampile puternice pe obrajii rumeni. Aerul condiţionat nu e pornit şi tata zice că-i răcoare, nu-i nevoie!

Mama îşi aşteaptă, cuminte, rândul la pupat. O strâng tare-n braţe şi îmi dau seama că nu mai e femeia înaltă din pozele de la Sovata unde-l ţinea mândră de braţ pe arătosul bărbat care era tata. Dar e cochetă, încă: părul vopsit, margele la gât, capot colorat frumos, parfumată şi fără şorţ de bucătărie că e duminică.

Nici n-am apucat să-mi las poşeta de pe umăr că vine oferta de mâncare. Ah, ospitalitatea moldovenilor…

– Avem zacuscă, ciorbă de perişoare, ardei umpluţi şi chiftele. Ce să-ţi dea mama să mănânci?

(Ce meniu! Nu prea mi-e foame, dar n-o pot necăji – îi ştiu fixul cu mâncarea)

– Câte puţin din fiecare, mămico! (când îi spun aşa, ştiu că se topeşte)

Mama e ca un titirez printre oalele cu mâncare, iar tata stă pe scaunul din bucătărie lângă mine, prea emoţionat ca să poată mânca şi el. Mă priveşte doar, dragul de el,  şi aşteaptă să-i mai spun câte ceva despre mine.

– Sunt bine, tată! Îmi lipsiţi doar voi, la Bucureşti.

S-au înduioşat amândoi şi sunt bucuroasă că am zis-o. Nu prea i-am copleşit cu vorbele frumoase în cei 35 de ani. Şi mai am atât de multe să le spun… Le spun data viitoare.

Şi dacă nu-i mai găsesc acasă?

21 comentarii

  1. Aş minţi dacă aş spune că nu mi s-au umezit ochii. Poate sunt eu mai sensibil…
    Altfel, cred că au şi ai tăi un regret: 35 de ani şi nu te-ai apucat şi tu de o meserie cinstită 😛

  2. Ioneeeee, am citit, am fugit la baie, am plans. Am revenit la calculator (sunt la job, ramasese deschisa aceeasi pagina) am recitit, am fugit din nou la baie, am mai plans putin. Am revenit la calculator, mi-am cumparat bilet de avion Bucuresti – Madrid – Bucuresti. Plec la ai mei 🙂 Multumesc!

  3. Te înţeleg Motanes, dar tu eşti bărbat! Eu chiar am plâns! Face ce face Ionela şi mă face să mai şi plâng uneori, deşi, din câte ştiu îi place cum râd, mai ales… în hohote!
    Deci, Ionela, m-ai impresionat! Si nu numai pentru faptul că îţi cunosc părinţii, doi oameni MINUNAŢI, pe care îi respect în mod deosebit şi de care îţi doresc să te bucuri mulţi ani de acum încolo, dar, mai ales, pentru că m-am regăsit în vorbele tale. Mi-aş dori să mai pot să-i “aplic două ştampile puternice pe obrajii rumeni” tăticului meu, dar, din nefericire, fizic, acest lucru nu mai e posibil! Şi îmi aşa dor de vorbele lui, de clipele în care priveam şi ne minunam de mireasma florilor de salcâm din ograda părintească! Azi îmi reproşez că nu am reuşit să stăm mai mult împreună şi a plecat de lângă noi cu acest dor… Gata, mă opresc aici că deja nu mai văd tastatura printre lacrimi! Te pup şi te sfătuiesc să-ţi găseşti timp să-i vezi mai des chiar dacă uneori este aproape imposibil!

  4. Nu-mi pot opri lacrimile!

  5. Ionela…de care piftelute ai mancat?dintr-alea bune de care mancam noi cand eram pustoice?!iti amintesti cand veneam la tine si imi dadea tanti piftelute cu cartofi in ele?erau super bune!imi este dor de acele vremuri…..

  6. trebuie sa recunosc ca postarile tale aici sunt o mica oaza pentru mine, dar cu randurile astea te-ai intrecut pe tine. cand am realizat ca mi s-au umplut obrajii de lacrimi, am crezut ca ceva nu e in regula cu mine. mi-am revenit cand am citit comentariile celorlalti. nu-i cunosc pe ai tai, dar cred ca sunt niste norocosi ca ii iubesti atat de mult! iar eu ma grabesc sa le dau un telefon parintilor mei:)

  7. Nu vreau sa ma repet, dar… reactia mea a fost aceeasi ca a celor care au comentat.
    Cred ca niciodata nu vom avea suficient timp pentru parinti. Iar ei nu se vor satura nicicand de noi…
    Mi-e dor sa mancam o farfurie cu ciorba la ai tai in sufragerie…

    Textul este excelent scris. Iar ultimul rand imi smulge lacrimi de fiecare data cand il citesc. Si nu exagerez.

  8. Danuta, te poftesc curand la mama-n sufragerie.:)

  9. DOAR DUPA CE INCEPEM SA PIERDEM UNUL DIN PARINTI REALIZAM CA AM FI PUTUT SA NE FACEM TIMP SA STAM MAI MULT IN PREAJMA LOR ,SAU SA LE SPUNEM CUVINTE PE CARE SI LE-AR DORI ORICE PARINTE SA LE AUDA…PANA ACUM PATRU ANI NU REALIZAM TOATE ASTEA ,TATA SI MAMA MA ASTEPTAU DE FIECARE DATA SA REVIN ACASA …ACUM NU O MAI AM DECAT PE MAMA SI MA GANDESC CU GROAZA CA INEVITABILUL SE VA PRODUCE MAI DEVREME SAU MAI TARZIU.AR TREBUI CA TOT CE RAMANE NESPUS PE ACEASTA LUME SA NE AMINTIM LA REINTALNIREA CU EI ,ATUNCI CAND VA FI SA FIE…..
    TE PUP ! IONELA SI ITI DORESC SA TE BUCURI DE PARINTII TAI MULTI ANI DE AICI INAINTE,SA FIE SANATOSI SI SA FII SI TU SANATOASA .

  10. D multe ori spunem ca vorbele nu reusesc sa exprime in intregime starile noastre de emotii…tu ai reusit ! Iti multumesc . Eu sunt MAMA, CU COPII MARI si mi-greu sa ma gandesc la ultima ta fraza….lacrimile curg…

  11. de piatra sa fii si tot ti se face inima de cirpa… si mie mi-e dor de ai mei si incerc sa ii vad cit mai des.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.