“La 5 ani, când m-am apucat eu de vioară, nu prea vedeam o bucurie în a sta și a scârțâi, pentru ca da, scârțâie.”
E o poezie să o asculți, cântând sau povestind. Lavinia Săteanu este violonista care afișează mereu un zâmbet fermecător și care cântă și dansează cu o bucurie rar întâlnită. O vedem pe scenă atât în legendara trupă Phoenix, cât și alături de Orchestra Simfonică București în concerte fabuloase.
“Am întâlnit în Orchestra Simfonică București niște nebuni frumoși, așa cum sper că sunt și eu. “
Lavinia ne povestește “La cină” parte din viața ei, cu năzbâtii din copilărie, evenimente marcante din adolescență, dar și frânturi din viața nebună de artist.
Prima întânire cu regretatul Nicu Covaci, cel care îi lipsește enorm astăzi și despre care spune că “i-a dat aripi”, a fost de pomină:
“Am fost super emoționată, aveam senzația că nu mai știu să cânt nimic la vioară. Din ce sunt eu o bucurie și de-abia aștept să pun mâna pe vioară să vă cânt una, alta, acolo nu mai voiam să cânt nimic; voiam doar să râd, dacă se putea să-i prezint dantura și cam atât… (…) Este încă foarte greu să vorbesc despre el la trecut.”
Cum e viața de artist cu doi copii, cum e să împartă scena cu soțul ei, cât de mult mai studiază azi la vioară, cum reușește să cânte și să danseze, cu o energie fantastică, în același timp, care a fost cea mai ciudată situație în care a fost pusă pe scenă, dar și ce rol a avut mama ei în profesia aleasă, aflăm “La cină”.
