Paula Rusu: politicienii care au avut TBC se rușinează să o spună

75 de cazuri de TBC la o sută de mii de locuitori! Sunt cifrele îngrijorătoare care situează România pe primul loc în Uniunea Europeană în privința numărului de cazuri de tuberculoză. Este o valoare de 4,5 ori mai mare decât cea înregistrată la nivelul UE. Numărul cazurilor de TBC este acum mai mare decât era pe vremea lui Ceaușescu: în 1985, România a avut cei mai puțini bolnavi de TBC: 55 la o sută de mii de locuitori.

Pe Paula Rusu o știți de la televizor. Ce nu stiti, probabil, e că de trei luni adună semnături pentru petiția cu care vrea să treacă Legea Tuberculozei prin Parlamentul României. Puteti și voi să semnati aici: https://campaniamea.de-clic.ro/petitions/deputati-votati-legea-tuberculozei .

Paula e blondă, e frumoasă, e jurnalist și luptă azi din răsputeri să dea în vileag hibele sistemului santiar românesc după ce, acum trei ani, a fost diagnosticată cu TBC. Povestea ei, în dialogul următor:

AM PLÂNS CUM N-AM PLÂNS NICIODATĂ

– Poți descrie momentul în care ai aflat că suferi de TBC?

Cred ca asta simt oamenii care se droghează. Ca nu e real ceea ce se întâmplă în jur. Așa am simțit eu în ziua în care aflam, la Institutul Marius Nasta, că ar putea fi tuberculoză diagnosticul meu. Imi amintesc că am ieșit năucă din cabinetul medical și asistenta care mă însoțea m-a lăsat să intru într-o sală de curs ca să ma așez. Am privit preț de câteva minute pereții, nu puteam înțelege ceea ce tocmai auzisem. Apoi pereții pe care ii priveam parcă m-au strivit, a fost momentul în care cu capul pe masă am început să plâng așa cum nu am plans niciodată. Eram sfârșită de tot chinul care mă adusese acolo și de un diagnostic care nu îmi spunea nimic.

– Ce știai, atunci, despre boala asta? Uite, eu, până să ai tu problema asta, mă gândeam că TBC e boala a oamenilor care fumează, o boală a celor care au o situaie fianciară precară… E o idee preconcepută. O aveai și tu?

Nu știam nimic. Credeam ca e eradicată fiindcă, demult, am filmat la Târgu-Mureș închiderea unui spital TBC. Știam că la școală am învățat ca e boala sărăciei. Eram ca picată din lună.

6 DIAGNOSTICE PÂNĂ LA CEL CORECT

– Câte diagnostice ai primit până la TBC?

Șase diagnostice au fost: astm, bronșită, laringită, esofagită de refluz și încă vreo două de care nu îmi amintesc. Am luat medicamente de toate felurile și pe lângă tratamente luam și leacuri băbești. Tușeam rău, aproape îmi pierdusem vocea, tratamentele nu aveu niciun efect fiindcă erau nepotrivite. Aș fi încercat orice. Dormeam cu pieptul înfășurat în foi de varză unse cu miere, teribilă senzație, am înghițit untură de bursuc, nu o să spun cum a făcut rost de ea. Înțeleg bine disperarea omului în căutarea sănătății pe care nu o mai are.

MICROBUL E PESTE TOT

– Cum se ia? de unde se ia? Știu că nu ești medic, dar nenorocirea vieții tale te-a făcut aproape să devii…

Se ia ușor de oriunde. Microbul e peste tot, dar cumva tocmai asta ne face pe toți puternici. Sistemul imunitar practică un fel de arte marțiale cu bacilul Koch (responsabil de tuberculoză), îl pune la pământ de nenumărate ori într-o viață de om. Dar dacă stresul, oboseala, lipsa de odihnă, o cură de slăbire, o altă boală ne slăbesc imunitatea, contactul cu microbul se transformă în tuberculoză. Și nu e obligatoriu să fie pulmonară, desi asta e cea mai cunoscută. Tuberculoză osoasa, tuberculoză genitală, tuberculoză ganglionară, oricare dintre formele asta există acum în spitalele din România.

RĂUL A FOST FĂCUT ODATĂ CU TRATAMENTELE GREȘITE

– E și despre noroc la spitalele din România?

Norocul de a da peste un medic dedicat, da, e și despre asta. Când l-am întâlnit pe profesorul Miron Bogdan care în lipsa unei simple radiografii mi-a pus doar diagnostice greșite vreme de căteva luni a fost ghinion pur. Pentru că în același loc erau și doctorița Mihaela Tănăsescu (îngerul meu cu halat), doctorița Emilia Crișan, profesorul Ioan Cordoș ori chirurgul Cristian Paleru, cei care în cele din urmă m-au reparat pe cât a fost posibil. La final am avut noroc de o armată de oameni buni, insă răul fusese făcut odată cu întârzierea diagnosticului și tratamentele greșite.

– Ai dat șpagă pe undeva în perioada în care te-ai plimbat printre spitale?

Nu! Cu doctorița Tănăsescu trebuie să mă lupt ca sa accepte un buchet de flori, am văzut-o făcând la fel cu toți pacienții. Am donat bani unei asociații care ajută medicii rezidenți să ajungă la congrese în străinătate pentru care altfel nu le ajung banii din salariu. Nu dau șpagă, nu știu să dau șpagă. Mi-e rușine!

M-AM GÂNDIT CĂ AȘ PUTEA MURI…

– Te-ai gândit atunci, te-ai temut că ai putea muri?

M-am gândit că aș putea muri abia mai târziu. După vreo două săptămâni am început să caut informații pe internet despre tuberculoză. Am aflat că exită niște forme mutant de tuberculoză, care au rezistență la tratamentul cu antibiotic, care se tratează in perioade lungi de timp, dacă se tratează. Statistica spune că se moare de la tuberculoza rezistentă la antibiotice, se cheamă multi drog rezistentă și forma cea mai gravă extensive multi drog rezistentă. Se iau la fel toate, pe calea aerului.

– Dacă erai diagnosticată corect, mai era nevoie de intervenția în urma căreia ai rămas doar cu un plămân și jumătate?

O spun cu toată responsabilitatea, dacă eram diagnosticată la timp, nu ajungeam la operație.

OAMENII TREBUIE SĂ ȘTIE: TUBERCULOZA NU E O RUȘINE!

– De ce nu i-ai dat in judecată? Riscă și alții să pățească exact ce ai pățit tu…

Am cochetat cu idea asta. Mai mult, am vorbit cu un avocat, i-am arătat toate documentele medicale de atunci (pe care le am încă), dar știi cum e legea în România? Trebuie să faci o plângere la Colegiul Medicilor, ei decid dacă e malpraxis și dacă vor declanșa procedura in instanța de despăgubire prin asigurarea plătită de doctor. De câte asemenea cazuri ai auzit? Îți răspund tot eu, de niciunul. Dacă vrei anchetă penală, atunci depui plângere, plătești expertiză, etc… Am cântărit bine și am decis că oamenii, pentru a nu păți ca mine, trebuie să știe înainte de orice că TUBERCULOZA EXISTĂ. Apoi că pot fi vindecați pe cheltuiala completă a statului roman. Că tuberculoza nu e o rușine. Așa am hotărât ca energia pe care o am să o folosesc ca să fac ceva în sprijinul altor oameni care au nevoie de asta. Așa că uite-mă, azi 24 martie, sunt printre organizatorii marșului de conștientizare a riscurilor pe care le reprezintă tuberculoza. E un mars pe motocilete sub sloganul “Tuberculoza e pe stradă, învață cum să te protejezi”, iar seara voi lua parte la iluminarea în roșu a semnului de luptă împotriva tuberculozei din centrul Bucureștilor. O tot spun, tuberculoza nu mai e boala sărăciei. Avem alături de noi în lupta asta poate unul dintre cele mai exclusiviste cluburi din lume, Centrul Ferrari de la Abu Dhabi.

O BOALĂ CONTAGIOASĂ LE STRICĂ POLITICIENILOR STATISTICILE

– Ce te face să vorbești despre asta public? Ce te mână în lupta asta? De ce nu stai liniștiă că ai scăpat dintr-o bătălie pe care până mai ieri bolnavii de TBC o pierdeau?

Tuberculoza e mereu ținută sub preș când vine vorba de mediatizare, poate și din cauză că politicienilor le strică statisticile o boală contagioasă, stigmatizantă social, care vorbește despre pături sociale sărace. Numai că atunci cânt ești prima țară din UE la număr de îmbolnăviri și export de TBC, ar trebui ca strategia să fie alta: transparentă, clară și țintită ca să fie eficientă. Știi că avem politicieni în Parlamentul României care au trecut de curând prin tuberculoză, dar se rușinează să o spună? Eu știu asta fiindcă m-au sunat și mi-au spus povestea lor ca de la suferind la suferind cu rugămintea să nu fac publice numele lor. I-am întrebat de ce? Mi-au zis că de rușine, au copii la școală, ce vor spune colegii, educatorii… Ce imi doresc cel mai mult e schimbarea mentalităților, fiindcă asta va duce automat la alta abordare a bolnavului, a tratamentului, și in cele din urmă poate face lupta asta împotriva TBC, eficientă. Tuberculoza chiar e pe stradă, trebuie doar să nu ne mai facem ca nu o vedem!